Forta si Gratie

O foma particulara de FRICA: Anxietatea

Anxietatea - ca stare patologica - am putea spune ca este acel sentiment apasator pe care il incercam ori de cate ori suntem luati prin suprindere de un anumit context de evenimente potrivnic asteptarilor avute, refuzand sa acceptam ca viata noastra urmeaza sa fie pentru nu se stie cat timp despre acel context de evenimente cvasi-necunoscut ci aproape sigur inconfortabil, pe care ne cere sa il confruntam si din care ne impune sa facem parte.

Anxietatea este atat despre fuga dintr-o situatie de viata cat si despre refuzul de a invata din acea situatie, de a creste odata cu ea, indiferent cat de perdanta este situatia la un anumit moment de timp pentru noi, subiectii ei.

Anxietatea prelungita si constant intretinuta ne tine imobilizati intr-o realitate limitativa deoarece creeaza un blocaj de neputinta si nepricepere din care, ca sa iesim, ar trebui sa ne predispunem catre lucrul activ cu neputinta si, implicit, cu anxietatea.

Fenomenul anxietatii este intretinut si amplificat prin non-implicare, nepasare, blazare, lasitate si lene. Din experienta de viata proprie si din observarea atenta a celor din jur – cunoscuti sau necunoscuti, contacte reale sau virtuale – as putea spune ca majoritatea oamenilor acumuleaza anxietate pe fondul unei dorinte de-a dreptul habotnice de a se simti in siguranta, fiind in stare sa plateasca pretul infiorator al ignorantei pe viata doar pentru a persista intr-o poveste cunoscuta, derulata repetitiv, in coltisorul lor de asa zis confort, de unde aleg sa nu vada si sa nu auda orice ii scoate catusi de putin din zona cunoscuta a minusculei lor existente.

Paul Coelho spunea despre SIGURANTA mult cautata si cu orice chip intretinuta: “Consideri ca a te aventura in necunoscut este un lucru periculos? Incearca atunci sa ramai in rutina. Este letal!” Si nu cred ca se referea intr-o prima faza la faptul ca rutina este mortala din punct de vedere fizic, ci ca este un drog al mintii si sufletului care conduce la o atrofiere a simturilor cu alura de moarte clinica, intamplandu-se cat suntem inca in viata. Moartea care se instaleaza astfel este o stingere lenta, chinuitoare, innebunitoare, care se petrece din cauza nevalorificarii motivelor pentru care ne-am nascut aici si neimplinirii dezideratelor existentei noastre, datorita carora ne vom mai naste de foarte multe ori, in situatii din ce in ce mai putin satisfacatoare.

Sunt oameni care aleg cu obstinenta sa nu schimbe obiceiuri si traditii dovedite de mult timp ca fiind purtatoare de blocaj, limitare si ultimativ drama, doar pentru ca le este frica de confruntarea cu fantomele mintii si sufletului lor, precum si de cruciadele pe care ar urma sa le poarte cu tot ce-ar zice X, ar crede Y sau ar face Z daca individul nostru, sa-i spunem W, ar alege sa se raporteze altfel decat X, Y si Z , la convenientele, cutumele si traditiile imbratisate la gramada cu X, Y si Z amar de vreme. Prin comparatie cu orice lupta, cu orice munca doveditoare, letargia de conveninenta, atat in gandire, cat si in simtire si mai ales in actiune, poate parea o solutie. Cand insa anxietatea datorata compromisului, rutinei si lipsei de realizari aferente unei astfel de vieti atinge cote apoteotice, realizam ca este cu mult mai greu daca nu chiar imposibil sa ne mai revenim la o linie de plutire din acest punct, decat in cazul in care am fi ales sa muncim constant cu gandurile, cu sentimentele si cu actiunile noastre. Anxietatea este mult mai usor de combatut cat inca nu s-a acumulat in cantitati letale. Insa este cu atat mai putin probabil sa o putem combate cu cat viata noastra penduleaza intre un servici care nu mai este demult creativ, mersul la nunti, gratarul de weekend cu asa zisii prieteni, vizionarea emisiunilor TV promovand scandalul, violenta, circul si gafa, preocuparea exclusiva pentru propriile tabieturi si, eventual, asuprirea celorlalti cu propriile convingeri si precepte, nedorite, neapreciate si nesolicitate nicicand.